Cand am inchis ochii si mi-am recapatat vederea

Intr-o buna zi n-am mai putut suporta: ma dureau ingrozitor de tare ochii, de cat ma holbasem. Atunci i-am inchis. Si atunci, chiar in clipa aceea, uitandu-ma, in sfarsit, uitandu-ma pe mine, am vazut. Cu ochii inchisi. Prin intunericul luminos al lucrurilor pe care le stiam despre lucruri. Si lumea era frumoasa. Daca nu ar fi adevarate, povestile n-ar trebui spuse. Aceasta a fost aievea. Cu ani multi in urma, m-a rugat prietenul Radu Sergiu Ruba sa-l duc, cu masina, acasa. Pe atunci, nu ma descurcam deloc prin Bucuresti. Pe cand ne indreptam spre masina, ne-a atinut calea o batrana. Venise cu barbatul, din Moldova, sa-si puna in buna regula niste acte. Voia sa-i duc la gara. I-am spus ca bine, ii duc si pe ei. Barbatul era olog de ambele picioare si astepta, rezemat in carje, ca un bagaj, la umbra deasa a unui bloc. L-am ajutat sa se urce. Am pornit.

Cum am amintit, nu ma descurcam, pe atunci, deloc prin Bucuresti. Formam o echipa bizara: eu conduceam (dar nu stiam drumul), Radu Sergiu Ruba ma punea sa-i povestesc ce vad si-mi spunea pe unde s-o apuc (desi este nevazator), pe bancheta din spate stateau cuminti cei doi batrani – femeia si barbatul olog –, iar pe geamurile deschise ale masinii se iteau carjele, ca doua lumanari de nunta. I-am dus astfel pe toti: pe batrani la gara, pe Ruba acasa la el. Dupa ce a coborat, in Vatra Luminoasa, am ramas singur si neajutorat. Vedeam tot ce era de vazut in jur, dar nu stiam care este drumul spre casa. Orbul coborase si ma lasase singur, captiv in capcana vederii mele. Mi-a luat, de atunci, multa vreme pana cand am invatat sa vad, la mult timp dupa ce am capatat darul vederii. Acum cand vad, in sfarsit, as putea porni pe urmele lui Marco Polo, nu m-as mai teme de noapte si as putea conduce un Mercedes Sport Coupé 200 Kompressor pana la locul unde asfintesc valurile.

• In asteptarea anului negru
• Armele secrete ale lui Hitler